Ara și călătoria spre Tărâmul Fericirii

Ara și călătoria spre Tărâmul Fericirii

Cel mai frumos dar pe care vi-l putem oferi de Sărbători e o poveste. Și nu de orice fel, ci una tare specială, chiar terapeutică 🙂

Cândva, într-un loc înconjurat de munți,  păduri  și ape reci, trăia o fetiță tare curioasă  și cu un suflet tare mare, pe nume Ara. Ei îi plăcea foarte mult să se joace și se simțea în culmea fericirii când  o strângea în brațe pe Zaza, cățelușa ei preferată, pe care o iubea mult, care locuia curtea căsuței bunicilor ei.

Într-o zi, pe când avea ea vreo 7 anișori, Ara s-a supărat. A hotărât atunci să plece într-o călătorie în care să descopere Tărâmul Fericirii. Când a început-o, drumul pe care mergea era întunecat și pustiu, nu erau flori sau copaci, putea zări doar umbre mișcătoare pe ici, colo. Din această cauză, Ara trebuia să fie extrem de atentă. Își deschidea larg ochii și ciulea urechile ca să afle și să învețe orice se putea. Cu fiecare pas pe care îl făcea, începea să regrete că a plecat de acasă și simțea că vrea să se termine odată această călătorie ce se dovedea a fi înfricoșătoare. De multe ori se întâmpla ca Ara să audă în beznă răcnete de animale, sau alte zgomote caudate, iar toate astea o făceau să-i fie foarte frică, o frică ce o împiedica și mai mult să găsească drumul și să crească mare.

La un moment dat, pe când pierduse orice speranță, drumul pe care ea mergea a început să se lumineze puțin câte puțin. Acum se puteau zări copaci, flori, fluturași și chiar petece de cer albastru. Inima Arei era plină de încântare, iar acum nu se mai temea. I-ar fi plăcut să poată să povestească cu cineva, să împărtășească bucuria pe care o simtea în suflet. Și-a dat seama că e singură și simțea nevoia tot mai mare de a se împrieteni cu cineva. Câtă vreme a fost complet în întuneric, ea nu prea băgase de seamă acest lucru, dar acum singurătatea o făcea să se simtă tot mai tristă. Uneori se iveau alți copii pe cărare, dar pentru că Ara călătorise atât de mult timp în întuneric, ea devenise tare timidă și nu mai știa cum să vorbească sau să se joace cu ei.  Uneori chiar îi alunga de lângă ea, considerându-i nesuferiți. Astfel, ea a devenit tot mai nefericită și a început să plângă tot mai des. Într-o zi, pe când micuța de ea plângea în tăcere de una singură, cineva o mângâie blând  pe umăr. Când își ridică ochii din pământ, o zări pe Zaza, care nu încetase nici o clipă  să o caute în tot acest timp în care ea a fost plecată. A îmbrățisat-o fericită, însă deși Ara era acum liniștită, avea o întrebare în minte care o chinuia. Suspinând, a întrebat-o pe Zaza:

–       De ce nu pot fi copiii aceia pe care i-am întâlnit, la fel de prietenoși ca și tine?

–       Prietenii sunt foarte prețioși în viață. Este un adevărat talent să știi cum să ți-i faci și cum să-i păstrezi.

–       Eu am mers atât de mult timp pe un drum foarte  întunecos, s-a plâns Ara. Am fost mereu speriată și nu am avut de la cine să învăț să-mi fac prieteni. De altfel, nici nu îmi pasă de ei! a adăugat ea, ridicând din umeri.

–       Ei, nu mă păcălești tu pe mine, i-a spus zâmbind Zaza. În ochii tăi pot să văd că îți pasă.

–       Dar este așa de greu să înveți să îți faci prieteni! N-are cine să mă învețe și pe mine să fac acest lucru, spuse Ara aplecând privirea tristă spre pământ.

–       Pentru ca alții să te placă, e nevoie ca mai întâi, să te placi tu pe tine, să vezi singură ce calități ai, să te apreciezi și să nu mai crezi despre tine că ești singură, neînțeleasă, neiubită  sau să îți dorești să fugi de oameni. După ce vei vedea cât ești de minunată și câte calități ai, se vor găsi și alții cărora să le placă de tine.

–       Nu înțeleg cum vine asta, să mă plac pe mine însămi! a răspuns Ara în timp ce ochii i se umeziseră de lacrimi.

–       Te voi învăța eu acest lucru! Și spunând asta, Zaza a luat-o de mână și a condus-o către un ochi de apă a cărui suprafață  strălucea și reflecta totul ca o oglindă.

–       Acesta este un lac fermecat, i-a spus. Privește-te în apa lui și vei descoperi ce inimă bună și ce suflet mare ai. Vei descoperi cât ești tu de veselă, de grijulie și de creativă atunci când te joci cu unchiul Babi, împreună cu care de mult timp ți-ai propus să construiți, doar voi doi, o barcă în care să plecați în aventură, să ajungeți în „Țara lui Nu”. Privește-te în apa strălucitoare a lacului și vei descoperi cât ești de iubită de părinții tăi, de bunicii tăi,  chiar și de frățiorul tău, Dudu, chiar dacă nu ratează nici o zi în care să te sâcâie. După ce vei privi în luciul apei o să-ți vezi clar sufletul și propria inimă, vei înțelege că poți să ții la tine însăți, să te împaci și să-ți fii propriul prieten. Apoi vei ști cum să te împrietenești și cu alții.

Arei îi era frică, dar când s-a apropiat de lac s-a văzut pe sine însăși și… ce ciudat, ÎN  CU  TOTUL  ALT  FEL! A reușit să-și vadă propria inimă și când  s-a uitat la chipul ei frumos, a simțit mulțumire, a simțit că-i place de ea însăși exact așa cum era ea.

Zaza a condus-o pe Ara mai departe în drumul ei. Mergând așa, a întâlnit  iarăși copii, dar de data aceasta știa ce să facă pentru a le deveni prietenă și asta fiindcă acum știa CUM SĂ FIE PRIETENĂ CU EA ÎNSĂȘI. Știa să vorbească frumos cu ei, să îi ajute la nevoie și după scurtă vreme râdea și se zbenguiau deja împreună, de parcă ar fi parcurs acest drum alături încă de la bun început.

Zaza o privea în timp ce își continuau călătoria spre casă, însoțite de noii prieteni. Ara a descoperit Tărâmul Fericirii. Acum știa că are o inimă zâmbitoare și a învățat cum să fie bună cu ea însăși.

Autori:

psih. Camelia Bota și psih. Alina Moldovan