Artterapia și copiii creativi

Jocul este asociat cu creativitatea, cu acea abilitate de a fi mai puțin rigid și mai flexibil, reprezentând mijlocul cu ajutorul căruia copiii vor integra concepte complexe, în dezvoltarea unei gândiri mai profunde. Ceea ce jocul le poate oferi la timpul potrivit, rămâne ca achiziție pentru toată viața, fiind cea mai naturală modalitate terapeutică de dezvoltare personală (Golu & Ioniță, 2009). Artterapia  facilitează exprimarea emoţiilor într-o manieră non-verbală și îi determină pe copii să fie activi, să aibă curajul să se implice într-un proces de schimbare şi să încerce rezolvarea propriilor probleme într-un mod care să echilibreze ceea ce fac, cu ceea ce gândesc şi cu ceea ce simt. Totodată, îi stimulează pe copii să experimenteze rolul de a fi creator al propriei situaţii, nu doar pe cel de victimă și încurajează dezvoltarea unor relaţii interpersonale benefice și intensificarea comunicării interumane. Am pornit de la presupunerea că dezvoltarea creativității la copii este puternic corelată cu factorii de influență din mediu și am avut ca scop obţinerea răspunsurilor la o serie de întrebări apărute privind influența pozitivă a terapiilor creativ-expresive în interacțiunea cu copiii. Motivația pentru joc crește gradul de participare autentică a acestora în procesul terapeutic, beneficiul fiind adeseori maximal, iar o temă precum dezvoltarea creativității poate fi extrem de atractivă pentru ei.

Atelierele artterapeutice pe care le-am realizat au creat un mediu motivant, în care dezvoltarea creativității a fost modelată de mine ca terapeut  şi practicată de copii ca beneficiari. Fiecare membru al grupului a participat la realizarea activităților vorbind, povestind, cântând, dansând sau mișcându-se pur şi simplu. Scopul a fost acela de a-i ghida, încuraja și de a le încredinţa roluri potrivite, conform aptitudinilor personale.

Constituirea grupului a depins de implicarea responsabilă a fiecărui copil. Treptat, a crescut intimitatea în grup, au apărut autodezvăluirile, confruntările constructive ale diferitelor puncte de vedere şi primele iniţiative de suport emoţional. De asemenea, au fost prezente diverse emoţii pozitive şi sentimentul unităţii cu ceilalţi, ceea ce a sporit dorinţa de implicare a preșcolarilor în noi experienţe. În acest fel, ei au adoptat şi experimentat noi atitudini, conduite şi comportamente, fără teama de risc. Ca urmare, fiecare membru al grupului, în ritmul său a devenit propriul său creator, descoperind cât de important este să primească, dar şi să ofere suport, ceea ce a favorizat acceptarea propriei persoane, autostima, încrederea în sine şi în ceilalţi.

Deși conceput sub forma unor ateliere artterapeutice de grup, programul a fost individualizat şi adaptat la posibilităţile fiecărui copil participant, cuprinzând patru arii ale dezvoltării personale: explorare, imitare, improvizare şi creaţie. În cadrul explorării, copiii au descoperit multitudinea posibilităţilor aflate în sunet, cuvânt şi în mişcare, fiindu-le prezentat un stimul şi libertatea să-l manipuleze. Imitarea a vizat dezvoltarea capacității de a se exprima verbal, de a cânta, de a se mișca liber. Inițial le-am prezentat copiilor un stimul şi ulterior au fost invitați să-l repete, acțiune care poate fi realizată într-o manieră informală, sau în dialog. În etapa în care copiii au fost capabili să imite modelele corect, am introdus improvizarea, care s-a centrat pe activităţi legate de imitaţie, asigurând în acelaşi timp posibilitatea  de a iniţia activităţi similare. Copiii au participat în activităţile grupului folosindu-și capacităţile personale, iar eu am structurat improvizarea, încurajându-i să modifice într-o manieră proprie forma materialului învăţat anterior. Aceasta s-a realizat sub formă de întrebări şi răspunsuri, sau într-un joc în care activitatea singulară a unui copil a alternat cu activitatea grupului. Partea finală a fost dedicată creaţiei propriu-zise, când grupul a combinat materiale din primele trei faze: explorare, imitare, improvizare, copiii fiind încurajați să creeze lucrări proprii. Au avut posibilitatea să se exprime, să fie creativi şi imaginativi în timp ce au participat activ vorbind, cântând vocal și la instrumente, dansând, interpretând roluri și mişcându-se corporal. Întreaga experienţă creativ-expresivă a permis copiilor să se conecteze la propriile dorinţe, nevoi şi stări emoţionale. De asemenea, a fost o reală ocazie ca aceștia să descopere diverse pattern-uri de relaţionare constructive care îi pot ajuta în iniţierea şi menţinerea unor relaţii interpersonale benefice, în timp ce i-a provocat să-şi identifice modalitatea în care participă la realizarea unei sarcini în grup.

Efectele s-au concretizat în schimbări pozitive în plan comportamental și acțional realizate de copii și confirmate de părinți: dezvoltarea capacităților de exprimare verbală și nonverbală a emoțiilor, nevoilor și dorințelor; creșterea încrederii în sine și îmbunătățirea relaționării cu ceilalți; dezvoltarea spontaneității, imaginației și creativității; eliberarea de tensiuni, frustrări, emoții și anxietăți acumulate. Adeseori poate fi suficient ca un copil să manifeste deschis comportamentele și emoțiile blocate ce au interferat cu propriul proces de creștere emoțională, fără a fi neapărat necesar să verbalizeze insight-urile sau descoperirile și să-și conștientizeze modificările comportamentale.

Într-unul din ateliere am vizat dezvoltarea creativității și a capacității de exprimare verbală și non-verbală a propriilor sentimente. Am recurs la audiție muzicală, vis dirijat, desen, povestire și joc de rol folosind coli de hârtie, creioane colorate, carioca și CD-uri cu muzică. Copiii s-au descoperit colegilor de grup doar dacă și când au dorit/ s-au simțit pregătiți, fiindu-le utilă stabilirea unei limite între spațiul personal și cel social. De asemenea, activitatea i-a ajutat pe copii să-și formeze o imagine de sine realistă și pozitivă, dezvoltându-le implicit creativitatea și spontaneitatea. Echilibrarea fizică și psihică am realizat-o prin respirație completă conștientă, meditație cu ghidare pe calea imaginației în locuri fascinante și relaxante. În spațiul securizant al cabinetului, pe fondul unei muzici de relaxare ambientale, copiii au fost rugați să închidă ochii și să respire profund, ținând aerul în piept câteva secunde, iar apoi expirându-l îndelung, până în momentul în care simt că se relaxează, iar muzica devine din ce în ce mai prezentă. I-am ghidat întru imagerie, propunându-le să-și imagineze că, încet-încet ei devin tufe de trandafiri. Pe fondul muzicii relaxante le-am oferite mai multe situații, ei alegând ceea ce li se potrivește cel mai bine: ”Ce fel de tufă de trandafiri ești tu? Una foarte mică sau una foarte mare? Ești înflorită? Sau poate doar îmbobocită? Ai frunze? De care fel? Cum arată rădăcinile tale? Sau poate nu ai rădăcini? Ai spini? Unde te afli? Într-o curte? Într-un oraș? În mijlocul oceanului? Ești într-un ghiveci sau crești în pământ? Ce este în jurul tău? Mai sunt alte flori? Cum este să fii o tufă de trandafiri? Are cineva grijă de tine?” Le-am cerut copiilor să nu verbalizeze răspunsurile la aceste întrebări și să deschidă ochii atunci când sunt gata. Le-am oferit câte o foaie de hârtie și creioane colorate și i-am rugat să deseneze tufa de trandafiri imaginată. După finalizarea desenelor, cine a dorit și-a prezentat tufa de trandafiri și a povestit despre ea.

Bianca: Eu am desenat o tufă mare, cu multe flori roșii și catifelate. Nu am spini, ca oamenii să poată să mă miroasă fără să se înțepe. În jurul meu sunt multe alte flori și copăcei de toate felurile, pentru că trăim într-o grădină. Când nu e nimeni în preajmă, povestim într-una tot felul de lucruri, râdem și ne distrăm. Cum se apropie cineva, nu mai scoatem nici un sunet, ca să nu ne dăm de gol. De mine are grijă o familie. Mă udă când mi-e sete, mă apără de buruieni și de alți răufăcători. Eu îi răsplătesc cu florile mele și cu mirosul meu deosebit. Ionuț: Eu sunt un trandafir mare și am spini puternici. Am rădăcini adânci și nimic nu poate să îmi facă rău. Cresc într-un parc, unde mă admiră foarte multă lume, pentru că am cele mai frumoase flori. George: Eu sunt un trandafir alb. Trăiesc într-o poieniță dintr-o pădure. Nu știu cum am apărut acolo, pur și simplu am crescut și am înflorit. De mine au grijă soarele și ploaia. E foarte frumos acolo unde trăiesc eu. Sunt multe flori, copaci, păsări și albine. Poiana în care suntem noi e secretă și nu poate ajunge acolo nimeni care să ne facă rău. E un loc magic.

Unii copii nu au fost dispuși să comunice ceea ce simțeau sau să se dezvăluie în fața grupului, așa că nu am insistat în această direcție în cazul lor. În schimb, i-am rugat să îmi arate desenele și să-mi spună poveștile personal, după finalizarea atelierului. În spațiul restrâns și securizant le-a fost mai simplu să- și dezvăluie poveștile.

În alt atelier am urmărit dezvoltarea spontaneității și a improvizației muzicale libere. Metodele au fost meloterapia receptivă, activă, individuală și de grup, dansul, fiind utilizate diverse instrumente muzicale. Fiecare copil a ales câte un instrument, după ce le-au testat, apoi a propus anumite ritmuri, creând o linie melodică împreună cu ceilalți. Emma, 5 ani, a fost fascinată de xilofonul de jucărie pe care și l-a ales din coșul cu instrumente. Mi-a pus o mulțime de întrebări despre modul în care notele pot fi transpuse în sunete muzicale. Următoarele minute le-a petrecut creând muzică individual, anumite bucăți alegând să le vocalizeze și nu să le interpreteze instrumental. E important să subliniez faptul că un copil care învață să creeze, descoperă nu doar arta, ci pe sine însuși. Încurajarea din partea adulților a unor creații proprii, originale, diferite, va evita pe viitor ideea conformismului și a copierii unor opere deja existente și considerate valoroase. În următoarea etapă, le-am propus copiilor să realizeze un dialog între instrumentele muzicale, o armonizare a acestora sau o însoțire a unui sunet, un grup de sunete sau o linie melodică. Copiii au explorat la început sunetele generate de instrumentele de percuție, pentru unii dintre ei era prima oară când aveau ocazia să experimenteze acest gen de materiale. Prima reacție a fost cea de curiozitate:  au privit și atins diferitele tobe, bețe, tamburine, au întrebat cum se numesc fiecare în parte, cum se cântă la ele, de ce tamburina este goală de dinăuntru? Le-am arătat cum pot obține diferite sunete bătând cu palmele sau cu degetele în zone diferite ale instrumentelor sau utilizând o intensitate diferită a bătăii. Pe măsură ce deveneau tot mai încrezători,  se aventurau în crearea de sunete din ce în ce mai îndrăznețe. Pentru cei mai mici dintre ei, cu cât sunetul emis era mai puternic, cu atât încântarea era mai mare. Cei mai mari însă, erau mai degrabă interesați de crearea unui ritm și a unei melodii coerente. Am observat că cei mai activi în a vocaliza sau a crea sunete prin intermediul instrumentelor în mod spontan erau copiii de 3-4 ani. Cei mai mari erau mai înclinați să facă pauze în care își împărtășeau feed-back verbal, fiind și mai interesați de valoarea produsului muzical, prin urmare mai puțin spontani și mai înclinați către o formă sonoră construită. S-a creat un ritm comun, folosindu-se mâinile și picioarele și creându-se o singură melodie, a întregului grup. Apoi fiecare copil și-a ales un instrument preferat pentru a crea câte un sunet propriu, pe placul său, variind forța cu care bătea în instrumente. Diana, Bianca, Horia, Ionuț și George, într-un colț al atelierului, și-au creat ad-hoc o formație, exersând sunetele produse de diferite instrumente (fluiere, xilofon, tobe, tamburine) într-o melodie vibrantă și extrem de intensă. Pe fețele lor se citea încântarea extremă produsă de sunetele pe care le emiteau instrumentele din mâinile lor și surpriza constantă că ei erau autorii acestora. O experiență inedită, care nu a necesitat nici un fel de pregătire anterioară.

Ulterior, le-am propus copiilor un exercițiu care avea drept scop focalizarea corporală și creșterea spontaneității personale. ”Vă invit la o plimbare în care sunteți foarte atenți la corpul vostru. Mergeți pe vârfuri. Acum pe călcâie. Acum pe întreaga talpă. Pasul piticului. Săriți. Prindeți-vă de mâini și săriți câte doi. Reveniți la mers normal. Rotiți brațele înainte și înapoi. Rotiți gâtul și capul. Vă simțiți acum întreg corpul. Acum închideți ochii și ascultați muzica în liniște. Ascultați fiecare sunet cu mare atenție. Prindeți de mânuțe copiii din dreapta și din stânga voastră și formați un cerc.” Pe o muzică adecvată nevoilor de mișcare, i-am invitat pe rând în mijlocul acestuia pentru a propune câte o mișcare care să fie executată de toți membrii grupului cu scopul de a înțelege care este mesajul pe care fiecare, personal, vrea să-l transmită grupului despre sine. Exercițiul a continuat prin sugestia de dans în diade, în grupuri de câte patru și apoi dansul întregului grup. Pe lângă deblocarea corporală, am urmărit și pozitivarea tonusului afectiv al copiilor, care creează un context potrivit activităților creative și spontane. Contagiunea emoțională se produce facil prin  activarea fizică pe ritmul muzicii, iar dinamica de grup a fost una însuflețită, expresivă și veselă. Scopul principal al acestui atelier a fost încurajarea exprimării corporale, valorizarea expresivității personale, crearea unui mediu activator și vesel, unde copiii s-au simțit în siguranță și liberi să se exprime autentic.

Este extrem de important ca adulții să încurajeze și să sprijine demersurile de cunoaștere și manifestare creatoare ale copiilor prin adoptarea unui stil democratic și liber de comunicare, precum și a unei intervenții precoce prin încurajarea și susținerea constantă a realizărilor copiilor. Stimularea și educarea creativității la copii se poate realiza în funcție de multitudinea influențelor de natură externă sau internă și este recomandat a se avea în vedere următoarele aspecte:

• creativitatea nu se dezvoltă întotdeauna la toți copiii de la sine – fiecare copil conține un potențial creativ care necesită a fi descoperit și stimulat;
•  rigiditatea paralizează creativitatea;
• încurajarea ideilor creative ale copiilor este primordială;
• criticarea nereușitelor nu e recomandată;
• adulții sunt invitați să reflecteze la importanța dezvoltării propriei creativități, deoarece aceasta poate fi molipsitoare.

Mai multe poți afla citind:

• Badea, V. (1999). Experiential Group, a crucible of self transformation. Journal of Experiential Psychotherapy, 7, 16-17. Băban, A. (2002). Metodologia cercetării calitative. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujană.
• David, L. T. (2013). Pe urmele creativității: teorii explicative și implicații practice. Brasov: Transilvania University Press.
• Drugaș, I. (2010). 101 aplicații artterapeutice în consilierea copiilor. Oradea: Primus Publishing House.
• Gheorghe, D. M., & Mastan, B. (2005). Ghid de bune practici. Tehnici creative. Bucharest: Vanemonde Publishing House.
• Glăveanu, V.P. (2011). Children and creativity: a most (un) likely pair?. Thinking skills and creativity, 6, 122-131.
• Golu, F., & Ioniță, C. (2009). Aplicații practice ale psihologiei copilului – dezvoltarea personală ca program de educație alternativă. Bucharest: SPER Publishing House.
• Mitrofan, I. (2000). Orientarea experiențială în psihoterapie – dezvoltare personală, interpersonală, transpersonală. Bucharest: SPER Publishing House.
• Mitrofan, I., & Ene, A. (2005). Ne jucăm învățând … învățăm jucându-ne! – dezvoltare personală asistată de calculator în grup experiențial (către o nouă paradigmă educațională). Bucharest: SPER Publishing House.
• Mitrofan, I. (2008). Psihoterapie (Repere metodologice și aplicative). Bucharest: SPER Publishing House.
• Moldovan, A.M, & Năstasă, L.E. (2015). Art Therapy Workshops for Preschoolers, Centered on Creativity Development. Journal of Experiential Psychotherapy – JEP, Vol 18 (71).
• Năstasă, L.E. (2013). Professional abilitation training in the paradigm of creative psychotherapies – melotherapy Brasov: Transilvania University Press.
• Runco, M.A. (2007). Creativity. Theories and themes: research, development and practice. Burlington, MA: Elsevier, Inc.